În jurul lumii (II)

OAMENI ŞI BĂRCI

De unde puterea orizontului de a ne vrăji în aşa măsură încât să pornim ca fascinaţi să atingem hotarul acela care se îndepărtează de noi în aceeaşi măsură în care ne străduim să ne apropiem de el? Cine n-a trăit şi nu trăieşte fascinaţia orizontului?! Nevoia de a afla ce e dincolo de zare ne-a împins din ce în ce mai departe şi pe mare, şi pe uscat, şi pe hârtie şi în aer, peste tot. E în noi, genetic, nevoia de a atinge acel orizont, ca o sete neostoită de a afla.

Ne naştem cu instinctul descoperirii, fie că e vorba de curiozitatea care ne împinge să dezmembrăm jucării, pisici, fie să ne construim castele de nisip, adăposturi de joacă sau căsuţe în copaci de unde să privim lumea. Aşa se nasc în noi poeţi, savanţi tot felul şi, bineînţeles, navigatori. La un moment dat unii fac viroza Jules Verne sau Conrad, sau variantă autohtonă Radu Tudoran şi pornesc în jurul lumii, mai întâi cu gândul prin lecturi, filme Discovery, boală de care unii nu se vindecă niciodată. Şi ajungem la momentul în care, la orizontul minţii apare EA, BARCA. Pentru că pentru afecţiunea asta nu s-a găsit nici un alt remediu decât... barca.

Dacă la început am trăit obsesia bărcilor, mai apoi m-au obsedat oamenii cu aceeaşi afecţiune ca şi mine. În vremurile acelea frumoase când toate erau cu coadă - pâinea avea coadă, carnea avea şi ea coada ei, pentru o Dacie stăteai la coada ei ani de zile, cărţile nu erau lipsite nici ele de coadă, şi toate dădeau voios din coadă cântând din inimă partidului - ei bine, numai barca nu avea coadă pentru că... nu aveai de unde s-o iei. Pe atunci treaba era foarete clară: voia velier, trebuia să ţi-l faci. Doar câteva cluburi privilegiate aveau nişte veliere Condrad mai mici (ah, polonezii ăştia care au făcut bărci la Baltica purtând numele marelui lor scriitor şi marinar, noi încă nu avem nişte bărci sau un club Radu Tudoran sau Speranţa), în rest nu erau decât ambarcaţiuni de competiţie.

Conrad

Am mai amintit un fragment dintr-o carte care suprinde exact psihologia, pasiunea navigaţiei şi posibilităţile din vremea când doar bărcile nu aveau coadă - Vară nebună cu bărci albastre de constăţeanul Constantin Novac care a plecat acum câţiva ani în prima şi ultima lui călătorie în jurul lumii chiar cu barca pe care a visat-o, dar n-a avut-o niciodată, împins de vântul visului desăvârşit. Dar cu ani înainte de asta, de pe terasa blocului unde locuia se vedea marea dincolo de betoanele celorlalte blocuri, un tărâm al libertăţii spre care ne uitam amândoi şi care ne era accesibil doar cu imaginaţia, fiindcă din portul Tomis, nu aveau voie să iasă decât vreo câteva lotci de pescuit cu oameni verificaţi de ani de zile, pe digul care ducea spre farul mic de la intrare era un post de grăniceri dincolo de care nu treceai, iar în apă nişte geamanduri cu aceeaşi menire de grăniceri. Marea era teritoriu interzis. Singurul loc cu nişte bărci cu vele era Siughiolul. Şi acolo şi-a pus Novac întrebarea fundamentală de ce se sinucid suedezii, bineînţeles prin gura unui personaj din romanul amintit. Câţiva dintre nebunii frumoşi ai oraşului de la malul mării - care n-a dus lipsă niciodată de nebuni - şi care visau la somnul cel mare, mai bătrân decât oraşul, mai mare decât braţele întinse a zbor şi mai viclean decât miile de pescari pe care i-a privit cu ochii lui mici cu dispreţ după ce le-a rupt sculele şi le-a răsturnat bărcile, ei bine, acei visători se mulţumeau acum şi cu nişte guvizi pe care-i curăţau de solzi spre bucuria pisicilor care miorlăiau prin colonia de colibe, barăci şi tot felul de adăposturi încropite din tot ce putuseră imagina vajnicii constructori de pe malul lacului. Şi pe o masă şchioapă, trona şi o sticlă de votcă din care îşi dregeau glasul vreo câţiva din cei care-şi povesteau vitejiile din acea zi. Iar unul dintre ei tot insista cu întrebarea: Voi ştiţi de ce se sinucid suedezii? Plictisiţi, până la urmă ceilalţi au catadicsit să-i asculte şi snoava lui cu suedezii. Păi lucrurile stau cam aşa, dacă un suedez vrea o maşină, nimic mai simplu, sună un agent, ăla vine cu cataloage frumos colorate, îi arată, suedezul alege şi el o maşină, semnează un cec, maşina vine la scară, suedezul se urcă la volan, bagă cheia în contact şi pleacă în treaba lui. Vrea suedezul o barcă? Nimic mai simplu, sună un agent, ăla vine repede, îi prezintă tot felul de oferte, suedezul alege, semnează un cec, se duc la port, se urcă la timonă, suceşte cheia în contact şi pleacă în treaba lui. Vrea suedezul un pistol? Nimic mai simplu. Sună un alt agent, ăla vine cu o valiză şi-i prezintă mostrele, suedezul alege una, semnează un cec, cântăreşte revolverul în mână şi apasă pe trăgaci. Păi, când lucrurile sunt atât de simple să nu-ţi tragi un glonte în tâmplă?! Dar eu pentru barca aia, draga de ea, am adunat scânduri de pe unde am putut, cu nişte fibră am trecut prin spărtura aia de gard de la poarta doi din port unde era o grămadă aruncată, catargul l-am făcut din salcâmul bunicului cu file lipite cu urelit, catran ca s-o călăfătuiesc am luat de la ăia cu asfaltul. Păi, eu am făcut-o atât de greu şi cu riscuri... N-au decât să se sinucidă suedezii, că lor le e uşor în toate.

Constantin Novac 15 august 1937 - 30 septembrie 2016

Pe vremea aceea bărcile se năşteau în cele mai neaşteptate moduri.

Unul dintre marii făcători de bărci era pe atunci Giacopo - Iacob Frenţescu - numele sub care apare în odiseea construcţiei iahtului Hai-Hui al lui Theodoru, un iaht modest de vreo 5 metri dar care a făcut istorie, fiind unul dintre puţinele care au avut permisiunea de a ieşi din apele teritoriale şi a ajuns până la Istambul, şi nu numai o singură dată, performanţă mare pentru vremea aceea, şi a fost cu voie de la partid pentru motive numai de Theodoru şi de partid ştiute, de noi doar bănuite. Dar Iacob a făcut şi alte iahturi de lemn, unele care mai plutesc şi astăzi. La vremea când visam şi eu să am o ,,pânză'', mă duceam la hangarul clubului Electrica Constanţa şi îi făceam curte lui nea Iacob să prind şi eu cât de cât meserie. N-a fost chip, pentru că lui îi plăcea să lucreze doar de unul singur, şi când apăreau musafiri, adică eu, lăsa lucrul şi povestea. Într-o zi, plictisit probabil de insistenţele mele de ageamiu, mi-a spus limpede: Nu eu, uite asta ştie să facă bărci! Şi a ridicat barda pe care o ţinea în mână şi cu care tocmai corectase unghiurile unor coaste ca filele de stejar să se aşeze aşa cum trebuie pe ele. De la Iacob n-am în văţat nimic, dar de mâna lui făcute am văzut mai apoi nişte bărci minunate, iar în ultima vreme, înainte să plece şi el definitiv în jurul lumii cu barca la care visa dar pe care n-a apucat s-o termine decât în imaginaţia lui de urmaş al lui Noe, lucra la un iaht de 16 metri - avea doar coastele şi traversele puse, dar el îl vedea gata şi mi-l descria cu un entuziasm şi o dragoste de adolescent cum o să despice el valurile. Giacopo a fost poate omul care a făcut cele mai multe iahturi de lemn din ţara asta, unele demne de orice mare expoziţie oriunde în lume.

Iacob Frențescu (Giacopo) 1942-2015

Un lucru se face bine într-un singur fel şi prost în mai multe! A fost prima lecţie pe care mi-a predat-o Mircea Dumitriu, scârbit de nepriceperea mea, alt constructor de bărci care a fost ani de zile campion la iahting cu Rondo, barcă pe care şi-a proiectat-o şi şi-a construit-o singur din file de mahon îmbrăcate în fibră de sticlă şi, ca lucrul să fie împlinit, şi-a proiectat şi şi-a croit singur şi velele. Să ne întoarcem la realităţile de atunci: nu erau kevlar, dacron, materiale compozite, ci nişte materiale pentru mantale militare, destul de rezistente şi oarecum impermiabile. Unul dintre prietenii comuni mi-a relatat cum făcea Mircea Dumitriu vele: după croiala primară, întindea vela pe jos în hangar, se plimba pe lângă ea, pe ea, peste ea, ca un ogar care adulmeca o pradă, se oprea, făcea câte un semn cu o cretă pe pânză, iar se învârtea în julul ei. La urmă ieşea o velă cu care dacă erai destul de priceput puteai câştiga o regată, două. Şi era conştient de talentul lui. Mi-a făcut velele pentru Domniţa Ralu, prima mea barcă de 7 metri. Când mi-a spus cât ar costa, am protestat (era în 1982). Dacă vrei vele de la Mircea Dumitriu, te costă atât. Şi am vrut. Şi atât m-a costat. În iarna lui 1987 mă duceam cu bicicleta de două ori pe săptămână în Pantelimon unde stătea el să ne certăm cu privire la planurile pentru ceea ce avea să fie Doamna Ana.

Nu, că el bărci mai mari de 9 metri nu proiectează. Până la urmă a catadicsit şi a acceptat: Fie, 11 metri, atât. Şi 11 metri a fost pe planurile lui, numai că eu când am ridicat coastele şi traversele în picioare (forma unei semi coaste o aveam făcută de Mircea pe foi lipite de calc, traversele am învăţat să mi le fac singur calculând săgeata punţii pentru fiecare) ei bine, am distanţat puţin coastele una de alta, le-am mai săltat şi a ieşit barca de aproape 14 metri care e acum. A durat mult construcţia ultimului iaht şi Mircea mă tot certa: Nu mai face barcă de expoziţie, termin-o, pune-o o dată pe apă. Am pus-o, dar după ce el era deja plecat. La ultima noastră întâlnire era în pat, diabetul îl doborâse, abia mai putea vorbi. Am îngăimat şi eu nişte vorbe de circumstanţă, lasă că te faci bine, mergem noi cu barca aia. Ultimul cuvânt pe care l-am auzit din gura lui, abia auzit a fost: AAIBE. Am înţeles că voia să spună Caraibe. Nici acum nu ştiu dacă destinaţia aceea era pentru el sau pentru mine, sau îmi dădea întâlnire acolo, sugerându-mi că mă va aştepta oricum acolo, indiferent când voi ajunge. Mai pun un punct . aşa ca o lacrimă în amintirea lui.