+40753153110

Strada Boiangiu Radu, București, Romania, 011386

  • White Facebook Icon
  • White YouTube Icon

©2018 by Blue Water Club.

In jurul lumii (I)

Actualizată în: 9 Oct. 2019

Exact când acum la Cluj are loc Prima Conferinţă Internaţională a Pământului Plat, organizată de marele savant român Adi Rus, la care au participat peste 30 de invitaţi (adică 30,5 - după virgulă a fost pus la socoteală şi Adi Rus - din cele 30 de continente scufundate în sosul Facerii, unde s-au dezbătut arzătoarele probleme ale simulărilor pe calculator a aselenizării, şi falsei imagini a Terrei, de exemplu, adevărata formă fiind cea de farfurie a Pământului, fiindcă ne hrăneşte pe toţi etc; deci dacă în aceste momente dramatice când se hotărăşte forma şi soarta Pământului, prietenul meu Marius Albu porneşte în jurul lumii de unul singur, îl sfătuies să fie foarte atent, mai ales în momentul când va ajunge la marginea farfuriei, pentru că un vânt mai şăgalnic l-ar putea împinge spre cealaltă farfurie - farfuria de noapte - care este Luna, iar de acolo să nu ajungă pe cealaltă farfurie numită Marte, fiindcă Sistemul nostru Solar e plin de Veselă. Mda, veselă conferinţă internaţională dacă nu ar fi chiar autentică.


Flat Earth Society

De la glumă trecem la registrul serios: călătoria în jurul lumii. Ceea ce trebuie să nu uite Marius e faptul că nu e nici primul şi nici singurul român care porneşte în jurul lumii. De exemplu eu plecam în jurul lumii acum mai bine de 70 de ani, am fost când căpitanul Nemo, am navigat cu Speranţa lui Radu Tudoran, o vreme eram căpitan la 15 ani, deşi nu aveam decât vreo zece, dar mi-am acordat singur o dispensă de vârstă, am comandat navele Elsinore, am fost în echipajul de pe Bounty, am înfruntat furtuni alături de Shogun şi Tai-Pan, iar acum sunt Bătrânul şi Marea. Şi primele mele nave erau din foaie de caiet, pe care le puneam, când ploua, în rigolă şi le urmăream până dispăreau în canalizare.


Mihai Ursachi

În acele vremuri frumoase, partidul ne-a dat şansa să visăm mult şi la foarte multe, mult mai mult ca acum, să visăm la o pulpă de vită, la un televizor color, la un magnetofon, nişte adidaşi şi bineînţeles să ai o barcă, un velier mai bine spus, era tot un vis, un vis foarte, foarte subversiv. Cui îi spui acum că numai şi a visa la o barcă era o infracţiune ar fi înclinat să se uite curios la tine.

Dar aşa a fost. Iar dorinţa de a pleca oriunde în altă parte, chiar şi în jurul lumii numai, numai să pleci o dată, era atât de puternică încât prietenul meu Mihai Ursachi, ajuns mare poet după expediţia pe care a început-o la Constanţa, în slip, cu actele şi hainele într-o pungă de plastic, din dorinţa de a ajunge la bordul unei nave străine. Noaptea, apa rece, o navă de patrulare cu reflectoarele bătând apa, l-a făcut să abandoneze acolo de teamă, dar cu gândul de a continua expediția la Orşova, prin apele şi mai reci ale Dunării - se antrenase la lacul Ciric de lângă Iaşi chiar şi iarna de dinainte ca să reziste. Numai că în apropiere de Orşova, cel mai lipsit de intuiţie dintre grăniceri care verifica buletinele în trenul din zona de frontieră, l-a dibuit că ceva nu e în regulă cu puştiul acela de 17 ani, vârsta noastră de atunci că eram colegi de an la Facultatea din Iaşi, motiv pentru care Ursachi şi-a continuat călătoria în jurul lumii la Gherla cu o condamnare de 7 ani, unde, după mărturisirile lui a avut parte de cea mai aleasă companie de mari condamnaţi anticomunişti.

Dar după ce a absolvit şi puşcăria, până la urmă tot a plecat în jurul lumii şi a ancorat prin Statele Unite, încheindu-şi periplul tot la Iaşi, după marea revooluţie şi, ca un cunoscut dizident ce era, a fost numit director al Teatrului Naţional, pentru ca la prima şedinţă amplă pentru noua stagiune, directorul să propună şi Romeo şi Julieta în repertoriu, exprimându-şi dorinţa să joace şi el în piesă. Vreţi rolul lui Hamlet cumva? s-a interesat oarecum timid regizorul. O, nu, prefer rolul Julietei. Ursachi avea şi un cenaclu în vestitul cartier Ţicău, vecin cu Bojdeuca lui Creangă, de unde şi apucăturile de şugubăţ. Pentru a păstra oarecum parfumul poveştii vecinului său cu Moş Nechifor Coţcariul, Ursachi îşi invita politicos admiratoarele şi poetesele dornice de a fi evaluate de maestru în hol, unde trona un cuier pom şi le ruga să-şi agaţa chiloţii în el. Domniţa care refuza era rugată să se mai gândească şi să vină altă dată. Dar multe dintre aspirantele la laurii poeziei reuşeau să treacă dincolo de cuier, bineînţeles fără chiloţi. Şi astfel călătoria lui Ursachi în jurul lumii continua în jurul pomului cunoaşterii.


Şi eu voiam să plec în jurul lumii, dar în felul meu, adică legal, motiv pentru care m-am înscris la abia înfiinţatul Institut de Marină Mircea cel Bătrân, în 1973, având şansa să fiu unul din prima promoţie de ofiţeri de marină civilă, cu mult înaintea lui Băsescu, dar fără nici o şansă la preşedinţie. Cum chiar în acel an am terminat facultatea şi făceam armata la Botoşani, mi-am trimis CV-ul la care am ataşat diploma de bacalaureat, dar şi pe cea de absolvent al facultăţii de filologie, pentru ca, după câteva luni să primesc răspunsul şi dosarul cu şină înapoi cu menţiunea că nu îndeplineam condiţiile de navigabilitate. Cu obrăznicia vârstei, le-am răspuns că şi eu ca şi toţi ceilalţi condidaţi mă supuneam legii lui Arhimede şi dacă eram lăsat să mă scufund în apă ajungeam înaintea lor la mal, etc etc, motivul real fiind acela că nu aveam ce căuta cu diplomă universitară la insitutul care primea atunci, la început candidaţi şi fără diplomă de bacalaureat, poate şi fără ultimele clase. Concluzia lor? Ăsta vrea să plece în jurul lumii şi să nu se mai întoarcă. Ca şi Ursachi am rămas la ţărm. Dar despre tentativele mele ulterioare voi povesti altă dată. Pentru că nu m-am oprit aici.


Doamna Ana. Constructor Alfred Neagu.

Acum, înainte ca Marius Albu să ridice ancora, vreau foarte pe scurt să-i povestesc despre o altă plecare în jurul lumii a unui alt scriitor. În paranteză fie spus, scriitorii au avut o mare aplecăciune pentru mare şi călătorii în jurul lumii, aşa că, Marius, când te întorci e bine să vii cu o carte şi eu îţi susţin cererea de intrare în Uniunea Scriitorilor, deşi jindul scriitorilor de a intra în, să zicem, Clubul Blue Water e mult mai mare. Ne întoarcem la momentul pe care l-aş intitula PLECAREA SCRIITORULUI ÎN JURUL LUMII. Scriitorul era şi mai este încă Radu Theodoru, căruia îi publicasem o carte despre navigaţie şi construcţii navale scrisă împreună cu ofiţerul Asimit, ne cunoşteam bine, discutaserăm despre bărci de multe ori, mai ales că în portul Tomis aveam şi eu un velier - Domniţa Ralu - de 7 matri, făcut pe genunchi în curte la mine.


Scriitorul Radu Theodoru.General al armatei române.

Am fost convocaţi la Olteniţa o seamă de scriitori, editori, ofiţeri de aviaţie şi marină, un contraamiral, lume lume, lume bună. Am ajuns noi pe cheu, eu şi cu Mircea Sântimbreanu ne-am urcat pe nava care aştepta nerăbdătoare, încă legată la cheu, cu prova în amonte, gata să se arunce în marea călătorie în jurul lumii, pregătită să înfrunte urgiile şi minunile mărilor şi oceanelor lumii. Bătea un vânt uşor, din amonte, care mângâia valurile Dunării deocamdată destul de plictisite, în ciuda evenimentului, dar barca avea un ruliu ciudat, ca de metronom, regulat, permanent când într-un bord, când în celălalt. M-am uita pe punte, m-am dus la catarg şi am văzut că era făcut zdravăn dintr-o ţeavă de foraj, să ţină, să nu se rupă nici în faţa celui mai cumplit uragan; ghiul era durat dintr-un profil U din cele folosite în construcţii pentru consolidarea plafoanelor şi era ţinut în nişte fălci solide să nu scape (şi nici nu a fost scos de acolo pe tot parcursul călătoriei, dacă scăpa la vreo ampanare scufunda prin greutatea lui barca, fără să mai vorbim ce s-ar fi întâmplat dacă mătura şi pe careva din echipaj). I-am spus lui Sântimbreanu că cele două elemente îmi păreau prea grele şi barca era cam dezechilibrată. Eşti tu invidios pe Radu că tu ai doar o copaie acolo. În fine, a venit şi momentul oficial pe cheu, unde ne-am adunat să-l ascultăm pe Radu care se despărţea de noi plecând în jurul lumii.


Velierul Decebal.

Barca, Decebal, fuseseră făcută de şantierele navale de la Olteniţa care construiau vapoare, iar acesta era primul lor velier de doar 12 metri, construit ca un vapor mai mic. Radu şi echipajul, din care făcea parte cu ordin de la mărimile marinei să participe la periplu şi comandantul Paul Butuşină, alt prieten al meu cu care aveam să navig mai târziu, erau îmbrăcaţi în uniforma navei, ceva de culoare galbenă cu chipiu marinăresc pe cap, numai comandantul - Radu Theodoru - avea pe banda de la şapcă nişte mici steluţe să nu fie confundat cumva cu ceilalţi. Trebuie spus că Radu avea mare audienţă la partid şi nu numai, de a dat acesta ordin să i se construiască acea navă minune pentru acele timpuri, şi i-a permis şi lui şi celorlalţi din echipaj să plece în jurul lumii. Explicaţia a apărut mai târziu şi nu avea nici o legătură cu activitatea lui de scriitor, ci cu faptul că era şi ofiţer de aviaţie şi sub acoperire, să nu-l tragă vreun curent, fiindcă partidul avea grijă de oamenii săi. În fine, ne întoarcem la momentul festiv. Deşi eram un cerc de vreo douăzeci, treizeci de oameni, Radu şi-a luat porta-vocea, se pare că bateriile erau cam descărcate, fiindcă nici eu nici ceilalţi n-am priceput mare lucru din hârîiala aceea. Apoi echipajul s-a urca hotărât la bord, prin aceeaşi porta voce pe barca de 12 metri comandantul a dat ordinul de ridicare a velelor, echipajul s-a conformat cu rapiditate, a venit şi ordinul Mola! Mola! Barca era legată la tachet în mod normal, cu câteva volte şi buclă la urmă, nu în dublin, eu eram la barbeta de la pupa, am scos parâma de pe tachet şi am continuat s-o ţin în mână, convins că iahtul va face o voltă în babord, luând-o în aval, fiindcă îl ajuta şi vântul şi curentul Dunării şi pornea temerar în jurul lumii. Numai că Radu a hotărât altfel. Mola pupa! a răcnit prin porta voce comandantul la mine. Şi mola a fost. Velele au prins vântul, iahtul a pornit pieziş spre mijlocul Dunării, cu prova în amonte, a ajuns până în mijlocul fluviului, aproape să treacă în apele bulgăreşti, a făcut o tentativă de voltă în tribord, s-a întors doar cu câteva carturi cu prova spre mal, şi a venit aşa, tot pieziş, contra curentului şi vântului, fără să se mai poată întoarce mai mult, neavând guvernare (motorul nu funcţiona nici atunci şi nici nu funcţionase vreodată), cu tribordul încet spre malul românesc până s-a proptit în acelaşi ponton de unde plecase, tot cu tribordul: bucla era completă, călătoria în jurul lumii se încheiase. Expediţia asta a fost nu doar sub semnul securităţii, ci şi al ghinionului, de unde se vede că... În fine, cu Decebal 2, Radu Theodoru a ajuns mai departe, însă doar până în Insulele Capului Verde, motiv care i-a oferit scriitorul prilejul să scrie o lungă mărturisire, din care episodul la care am fost martor lipseşte, bineînţels, în cartea sa CIRCUMTERRA - O TENTATIVĂ RATATĂ. Cel mai adevărat lucru se află în titlu - o tentativă ratată.


Velierul Decebal. Momentul plecării de la Oltenița

În drum spre casă, în maşină, ne întrebam de ce a făcut Theodoru manevra aceea inexplicabilă. Unul a avansat ideea: A vrut să ne şteargă cu velele mucii de la nas că el pleacă şi noi nu. Iar Sântimbreanu - gură rea: Dacă Theodoru era japonez, acum îşi făcea harikiri.


Fine del primo tempo.