O viață pentru o pasiune

Actualizată în: 26 Aug. 2018


Ne naştem cu marea în sânge: compoziţia sângelui e apropiată de cea a mării, naşterea e mai uşoară în apă, nou născuţii ştiu să iasă singuri la suprafaţă să tragă prima gură de aer la fel ca puii de delfin. Eu nu ştiu când am tras prima gură de apă de mare, dar ca toţi ţâncii, după ploaie, făceam bărci de hârtie şi le urmăream cum le duce apa prin rigole până dispăreau în gura de canalizare, după asta continua imaginaţia, şi bărcile mele deveneau corăbii, corăbiile porneau în căutarea comorilor şi ţărmurilor necunoscute, se întâlnea cu piraţi, cu animale fantastice, deveneam eroul propriilor mele bărci de hârtie.

După care a urmat viroza Jules Verne, apoi imaginaţia mea s-a urcat pe Speranţa lui Radu Tudoran, şi porneam cu Toate Pânzele Sus spre îndepărtate coclauri. Anii au venit cu valurilor lor, când din carturi favorabile, când din direcţii contrare. Dar nu m-a părăsit niciodată dorul de mare. Înainte de intrarea la liceu, au venit de la licee militare să ne înscriem la aviaţie, marină, alte arme, şi am ales marina. Tata a ales să-mi arate ce înseamnă o furtună în familie când a primit de la marină înştiinţarea să mă prezint la examen la liceul de specialitate. Am eşuat într-un liceu obişnuit, la sfârşitul căruia i-a spus tatei că plec la marină. Foarte bine, dar dacă te duci, dus rămâi. Mai bine faci o facultate de oameni normali, o politehnică ceva şi după aia faci ce vrei. N-am făcut politehnica tatei, am făcut filologia aceea plină cu poveşti de mare: Conrad, Hemingway etc etc. Am terminat şi facultatea şi... m-am înscris la marină. Institul de marină civilă abia se înfiinţase de câţiva ani, aveau nevoie de viitori marinar, şi eu mă şi vedeam pe comanda unei nave, chiar dacă nu mai semăna cu cea din visurile mele, adică plină de pânze. Şi după un vând favorabil de început, după ce am dat nişte examene, am primit de la institut o înştiinţare prin care mi se restituia dosarul fiindcă NU ÎNDEPLINEAM CONDIŢII DE NAVIGABILITATRE, tradus pe româneşte în perioda respectivă - era anul de graţie 1962, se sugera că vreau să ajung pe o navă ca să fug din ţară, pentru că altel nu-şi puteau explica de ce un tânăr cu o diplomă universitaraă vrea să devină marinar. M-am răzbunat: le-am trimis un răspuns în care contestam decizia pentru că: conform legii lui Arhimede pluteam la fel ca oricare dintre ceilalţi candidaţi. Dar nu pluteam conform legilor securităţii din acea vreme. Şi răzbunarea mi-a devenit ţintă: dacă voi nu mă vreţi, ei bine. marea mă vrea. Şi am plecat pe mare cu scriitorii mei prefferaţi, şi pentru că spada mea era un condei, m-am apucat de tradus, şi majoritatea traducerilor erau despre mare: Jack London, Conrad, Hemingway, Slocum, Dana şi aproape toate cărţile lui Clavell: Şogun, Tai-Pan, Nobila Casă, Ga-Jin. Iar în spatele casei, într-o vară, am construit sub mâna meşteră a lui Mircea Dumitriu primul velier: Domniţa Ralu - numele fetelor mele - de 7 metri, derivor rabatabil, prin anii 1980, cu care am învăţat să trag de şcote de la Constanţa la Sfântu Gheorghe şi prin toată delta, după care, în 1987 am făcut într-o iarnă coastele şi traversele velierului pe care l-am visat toată viaţa, şi în cabina căruia scriu aceste rânduri: Doamna Ana, purtând numele mamei mele care mi-ar fi aprobat şi ciudăţenia asta, aşa cum aprobase şi alte extravaganţe ale mele, cu un oftat şi replica ei îngăduitoare: Nebună mamă ai mai avut. Numai că în entuziasmul meu nu mi-am imaginat că finalizarea unui velier de 14 metri în România asta neliniştită poate dura aproape treizeci de ani. Dar pluteşte, înfruntă valurile, ţine marea bine, iar părintele ei - ceva între skipper şi marangoz - se ţine şi el destul de bine de timonă, să nu alunece, la cei aproape 80 de ani. Nu ştiu cât m-a costat barca asta - ca efort, realizare, eşecuri, speranţe - dar m-a ţinut în viaţă, activ, şi am avut marea satisfacţie să o privească şi Radu Tudoran în perioda în care se apropia de final, motiv pentru care mi-a dăruit cele mai frumoase cuvinte pe dedicaţia romanului UN PORT LA RĂSĂRIT: Prietenului şi"urmaşului" meu întru navigaţie, Alfred Neagu, mai norocos decât mine - cu urarea să ajungă în locurile unde eu n-am putut ajunge. Radu Tudoran, febr. 1992. Doamna Ana m-a ţinut în picioare până acum, mi-a deschis orizonturi şi mi-a dăruit prieteni, oameni care au visat şi visează marea cel puţin la fel ca şi mine, şi alături de care ne pregătim să ieşim din port sub flamura acestei asociaţii de prieteni de mare onoare pentru mine: BLUE WATER CLUB.

Alfred Neagu



+40753153110

Strada Boiangiu Radu, București, Romania, 011386

  • White Facebook Icon
  • White YouTube Icon

©2018 by Blue Water Club.