+40753153110

Strada Boiangiu Radu, București, Romania, 011386

  • White Facebook Icon
  • White YouTube Icon

©2018 by Blue Water Club.

O viata pentru o pasiune

July 7, 2018

 

 

Ne nastem cu marea in sange: compozitia sangelui e apropiata de cea a marii, nasterea e mai usoară in apa, nou nascutii stiu sa iasa singuri la suprafata sa traga prima gura de aer la fel ca puii de delfin. Eu nu stiu cand am tras prima gura de apa de mare, dar ca toti tancii, dupa ploaie, faceam barci de hartie şi le urmaream cum le duce apa prin rigole pana dispareau in gura de canalizare, dupa asta continua imaginatia, si barcile mele deveneau corabii, corabiile porneau in cautarea comorilor si tarmurilor necunoscute, se întalnea cu pirati, cu animale fantastice, deveneam eroul propriilor mele barci de hartie. Dupa care a urmat viroza Jules Verne, apoi imaginaţia mea s-a urcat pe Speranta lui RaduTudoran, şi porneam cu Toate Panzele Sus spre indepartate coclauri. Anii au venit cu valurilor lor, cand din carturi favorabile, cand din direcţii contrare. Dar nu m-a parasit niciodată dorul de mare. Inainte de intrarea la liceu, au venit de la licee militare sa ne inscriem la aviatie, marina, alte arme, şi am ales marina. Tata a ales să-mi arate ce înseamnă o furtună în familie când a primit de la marină înştiinţarea să mă prezint la examen la liceul de specialitate. Am eşuat într-un liceu obişnuit, lasfârşitul căruia i-a spus tatei că plec la marină. Foarte bine, dar dacă te duci, dus rămâi. Mai bine faci o facultate de oameni normali, o politehnică ceva şi după aia faci ce vrei. N-am făcut politehnica tatei, am făcut filologia aceea plină cu poveşti de mare: Conrad, Hemingway etc etc. Am terminat şifacultatea şi... m-am înscris la marină. Institul de marină civilă abia se înfiinţase de câţiva ani, aveau nevoie de viitori marinar, şi eu mă şi vedeam pe comanda unei nave, chiar dacă nu mai semăna cu cea din visurile mele, adică plină de pânze. Şi după un vând favorabil de început, după ce am dat nişte examene, am primit de la institut o înştiinţare prin care mi se restituia dosarul fiindcă NU ÎNDEPLINEAM CONDIŢII DE NAVIGABILITATRE, tradus pe româneşte în perioda respectivă - era anul de graţie 1962, se sugera că vreau să ajung pe o navă ca să fug din ţară, pentru că altel nu-şi puteau explica de ce un tânăr cu o diplomă universitaraă vrea să devină marinar. M-am răzbunat: le-am trimis un răspuns în care contestam decizia pentru că: conform legii lui Arhimede pluteam la fel ca oricare dintre ceilalţi candidaţi. Dar nu pluteam conform legilor securităţii din acea vreme. Şi răzbunarea mi-a devenit ţintă: dacă voi nu mă vreţi, ei bine. marea mă vrea. Şi am plecat pe mare cu scriitorii mei prefferaţi, şi pentru că spada mea era un condei, m-am apucat de tradus, şi majoritatea traducerilor erau despre mare: Jack London, Conrad, Hemingway, Slocum, Dana şi aproape toate cărţile lui Clavell: Şogun, Tai-Pan, Nobila Casă, Ga-Jin. Iar în spatele casei, într-o vară, am construit
sub mâna meşteră a lui Mircea Dumitriu primul velier: Domniţa Ralu - numele fetelor mele - de 7 metri, derivor rabatabil, prin anii 1980, cu care am învăţat să trag de şcote de la Constanţa la Sfântu Gheorghe şi prin toată delta, după care, în 1987 am făcut într-o iarnă coastele şi traversele velierului pe care l-am visat toată viaţa, şi în cabina căruia scriu aceste rânduri: Doamna Ana, purtând numele mamei mele care mi-ar fi aprobat şi ciudăţenia asta, aşa cum aprobase şi alte extravaganţe ale mele, cu un oftat şi replica ei îngăduitoare: Nebună mamă ai mai avut. Numai că în entuziasmul meu nu mi-am imaginat că finalizarea unui velier de 14 metri în România asta neliniştită poate dura aproape treizeci
de ani. Dar pluteşte, înfruntă valurile, ţine marea bine, iar părintele ei - ceva între skipper şi marangoz - se ţine şi el destul de bine de timonă, să nu alunece, la cei aproape 80 de ani. Nu ştiu cât m-a costat barca asta - ca efort, realizare, eşecuri, speranţe - dar m-a ţinut în viaţă, activ, şi am avut marea satisfacţie să o privească şi Radu Tudoran în perioda în care se apropia de final, motiv pentru care mi-a dăruit cele mai frumoase cuvinte pe dedicaţia romanului UN PORT LA RĂSĂRIT: Prietenului şi "urmaşului" meu întru navigaţie, Alfred Neagu, mai norocos decât mine - cu urarea să ajungă în locurile unde eu n-am putut ajunge. Radu Tudoran, febr. 1992. Doamna Ana m-a ţinut în picioare până acu
m, mi-a deschis orizonturi şi mi-a dăruit prieteni, oameni care au visat şi visează marea cel puţin la fel ca şi mine, şi alături de care ne pregătim să ieşim din port sub flamura acestei asociaţii de prieteni de mare onoare pentru mine: BLUE WATER CLUB.

 

Please reload

Our Recent Posts

The Volvo Round Ireland Race

August 24, 2018

50 de ani de progres tehnic

August 8, 2018

Phoenix, un alt nume al Sperantei

July 20, 2018

1/1
Please reload

Tags

Please reload